Sometimes you can't make it on your own // so much for my empoweredness

Si cum ma plimbam eu noaptea trecuta, pe la vreo 150 de km de Bucuresti, si ma gandeam ca masinuta mea - mititica-, la cei 133.000 de km proaspat impliniti, nu are inca un nume.. zgdang - moare motorul. In the middle of nowhere, masina se opreste, intr-o curba periculoasa, non the less, iar eu stau si ma uit ca panseluta la martorii aprinsi din bord, fara sa inteleg ce se intampla.

Ii dau vreo doua-trei chei, vad ca nu ne intelegem. Asa ca o iau la picior inapoi in civilizatie, intru intr-un Rompetrol si cu licariri psihotice in ochi agatz vreo trei baieti care apoi s-au uitat si ei la fel de tampi la masina. Da' macar mi-au tractat-o pana la un service care - bafta mea - inca mai era deschis la ora aia.

Si dupa ce m-am lamurit ca nu mai era nici un tren spre Bucuresti pana a doua zi dimineata, microbuze la fel, iar cu taxiurile baietii nu erau prea dotati prin zona, prospectand variantele unei camere de hotel cu igrasie, un pusti de la benzinarie se ofera sa ma duca el pana la Bucuresti.

Si intr-un moment de "sa-mi-bag-picioarele-de-ce-nu raspunde
nimeni-nimeni la telefon?!" imi iau bagajele si o tai la Bucuresti cu o coaja de Dacie, tinand strans de portiera sa nu se deschida draq din mers.

Multumesc pe acesta cale tanarului al carui nume nu-l stiu. N-o fi el Fat Frumos, da' m-a adus acasa teafara si neviolata.


Iar de acum inainte numele masinii este "curva mica"

Etichete: